VLAD MERCORI, cunoscut în spațiul online pentru investigațiile sale pe teme politice, publică o nouă anchetă în care arată cum administrația lui Robert Negoiță ar fi construit un contract de zeci de milioane de euro, anulat brusc imediat după ce procurorii DNA au intervenit.
Analiza pornește de la începutul lunii februarie. Pe 5 februarie, presa anunța percheziții DNA la Primăria Sectorului 3 și la locuința primarului Robert Negoiță. Dosarul vizează suspiciuni privind ridicarea fără respectarea legii a unui drum peste o conductă de gaze, în beneficiul fratelui edilului, dezvoltator imobiliar. La numai patru zile după aceste descinderi, pe 9 februarie, aceeași primărie decide, brusc, să anuleze o procedură de achiziție masivă, în valoare de 195 de milioane de lei.
Procedura se referea la un contract-cadru pentru „reabilitare, modernizare și extindere a infrastructurii de mobilitate urbană și durabilă” în Sectorul 3. Un contract-cadru este un document prin care se stabilesc, o singură dată, regulile generale și lista de bunuri și servicii ce pot fi cumpărate ulterior, pe mai mulți ani, prin contracte subsecvente. În caietul de sarcini, Primăria Sectorului 3 a introdus o gamă foarte largă de echipamente și lucrări posibile.
Între pozițiile din listă se regăseau 67 de sisteme de iluminat pentru treceri de pietoni, 200 de camere video, 66 de parcări metalice pentru biciclete și 44 de stâlpi de iluminat stradal. Detaliul care l-a făcut pe Vlad Mercori să aprofundeze însă subiectul a fost cantitatea ieșită din comun de controllere programabile pentru semaforizare: 2.240 de bucăți. Aceste controllere sunt, în esență, „creierul” semaforului, dispozitivul care dictează succesiunea și durata culorilor.
Când este comparată cu situația reală din trafic, această cifră pare complet disproporționată. Conform datelor publice, în întreg Bucureștiul există aproximativ 440 de intersecții semaforizate, dintre care doar 260 sunt conectate la sistemul inteligent cu „undă verde”. Chiar și în cea mai optimistă estimare, un singur sector al Capitalei nu ar putea depăși 80-100 de intersecții cu semafor, ceea ce face extrem de puțin credibilă necesitatea a 2.240 de controllere numai pentru Sectorul 3.
Investigația arată că una dintre firmele interesate să participe la licitație a cerut oferte de la furnizori pentru controllere care să respecte exact specificațiile cerute de primărie. Cel mai mic preț obținut a fost de aproximativ 45.000 de lei pentru un singur controller. Dacă această sumă se înmulțește cu cele 2.240 de bucăți prevăzute în documentație, rezultatul ajunge la circa 100 de milioane de lei, adică peste jumătate din valoarea totală estimată a contractului, de 195 de milioane de lei.
Potrivit lui Vlad Mercori, aici se vede mecanismul prin care o asemenea procedură poate fi „aranjată” fără să pară, la prima vedere, ilegală. Firmele fără conexiuni cu administrația, confruntate cu cantitățile din caiet și cu prețurile reale de pe piață, își dau seama rapid că nu pot rămâne în plafonul de 195 de milioane de lei dacă trec în ofertă tarife corecte pentru toate pozițiile. Concluzia lor: nu are sens să depună ofertă. O firmă care cunoaște însă dinainte ce intenții are primăria poate construi o propunere financiară complet diferită.
Astfel, o societate „de casă” știe din start că cele 2.240 de controllere nu vor fi niciodată comandate, pentru că, în fapt, nu există locații unde să fie montate. Cu această informație, ofertantul își permite să treacă în propunerea financiară un preț artificial de mic la controllere – de exemplu 1.000 de lei bucata, în loc de 40.000-45.000 de lei – ceea ce ar consuma doar 2,2 milioane de lei din bugetul total pentru acest capitol. Spațiul bugetar rămas liber poate fi apoi folosit pentru a umfla puternic prețurile la bunurile și lucrările despre care se știe că vor fi efectiv comandate.
Exemplul dat în investigație este cel al camerelor video. Dacă furnizorul le livrează la circa 1.000 de lei bucata, firma favorizată poate introduce în oferta depusă la primărie un preț de 5.000 de lei pentru fiecare cameră, mizând pe faptul că acestea vor fi achiziționate integral. Schema funcționează simplu: pozițiile care nu vor fi contractate se trec cu valori derizorii, pozițiile care vor fi sigur contractate se trec cu valori umflate, iar la final bugetul global pare, pe hârtie, rezonabil.
Relatarea arată că Primăria Sectorului 3 ar fi fost avertizată în legătură cu numărul neobișnuit de mare de controllere înscrise în documentație. Conform lui Vlad Mercori, răspunsul instituției a fost să păstreze exact aceleași specificații, susținând că acesta este necesarul dorit de administrație. Doar după apariția presiunii create de ancheta DNA, licitația a fost anulată, la patru zile de la momentul perchezițiilor.
Responsabilitatea pentru conținutul și avizarea documentației ar fi fost asumată, potrivit actelor consultate de autorul investigației, de primarul Robert Negoiță, de directorul executiv Roxana Cârstea, de șefa de serviciu Georgeta Vișan și de mai mulți experți și consilieri implicați în procedură. Faptul că s-a renunțat ulterior la licitație nu schimbă însă, în opinia lui Vlad Mercori, caracterul de „tentativă de golăneală” al modului în care fusese conceput contractul-cadru.
Ancheta este prezentată drept un studiu de caz pentru o metodă pe care autorul o consideră larg răspândită în administrațiile locale din România. Vlad Mercori afirmă că deține o listă extinsă de primării în care mecanisme similare ar fi fost folosite pentru a direcționa contracte publice către firme apropiate, cu prejudicii cumulate evaluate la sute de milioane, posibil chiar miliarde de euro. Concluzia sa este că, în loc să se ocupe de orașe și comune, mulți primari administrează, de fapt, „hoția” prin care sunt golite bugetele publice.
